E seară. Sau poate nu chiar. Soarele trimite posomorât săgeţi roşiatice pe cerul care nu mai e de mult albastru. E invadat complet de nori de culoare portocalei.

Pe un scan stau şi privesc în depărtare. Am în colimator un copăcel. Pe una din ramuri odihnea o păsărică. Habar nu am ce fel de copac e, poate-i cireş sau poate-i un cais. Niciodată nu m-am priceput la copăcei. Şi nici la păsărici. Oscilez între cioară şi porumbiţă.

Un picior al scaunului începe să tresară. Deja gândesc prea mult, pentru că altfel nu-mi explic. Gata, ştiu. Păsărica e Lenuţa. Cum, nu ştiţi cine-i Lenuţa? E gospodina cu două portofele (sau portofolii). Iar copăcelul, într–o viaţă anterioară, sigur a fost marinar. Sau marinel.

Boc!!! Scaunul meu nu mai susţine … CRIZA … de inspiraţie. (sau greutate)